Ne doare-n cot!

Am vrut să scriu chestiile astea mai demult, adică de o săptămână mai exact, dar abia acuma am găsit timp (îmi place să fiu ocupată, dar sunt cazuri când chiar aş vrea să am mai mult timp pentru…).

Deci, am scris mai jos despre acţiunea publică organizată de Amnesty International Moldova pentru a colecta semnături în susţinerea unor cazuri concrete în care femeile care apără drepturile omului din Pakistan, Columbia etc. au fost maltratate, ameninţate cu tortura sau arestul la domiciliu, sau chiar cu moartea. Pentru mine a fost prima experienţă de acest gen: duminică, parcul de lângă catedrala, o zi destul de friguroasă, te apropii de lumea grăbită să le explici cine eşti şi ce vrei. Observaţii directe:

1. Ştiind limba rusă la nivel de comunicare de bază, m-am văzut rugată de mai multe ori să explic în rusă, şi după câteva asemenea cazuri mă adresam oamenilor cu “Cunoaşteţi limba română?”, până când un domn m-a atenţionat “Dar oare este o altă limba pe care ar trebui să o vorbim?”- nu fac acuzaţii, nu subminez importanţa culturală a limbii ruse sau persoanele care vorbesc rusa, doar exprim idei şi impresii – m-am simţit străină la mine în ţară…

2. Indiferenţa unora, a multora de fapt, ignoranţa- remarci de genu ” da dacă nu o ştiu nici nu semnez”, ” da cine sunteţi voi în genere”, “Dumnezeu îmi spune să nu fac asta ” (de la o măicuţă, şi eu vorbeam că aceste femei au nevoie de ajutorul fiecăruia din noi). Totuşi…

3. Tinerii sunt mult mai receptivi decât adulţii, mai deschişi să asculte şi să ajute… bravo!

4. Am vorbit cu 2 germani şi un canadian, care au venit cu întrebări de genu cât de mare e filiala Amnesty International în Moldova, de cât timp activează…. faza cu semnatul petiţiilor a fost ceva aproape automat… DE CE străinii ştiu, se interesează şi ai noştri dau din cap şi aud prima dată de aşa organizaţie, aşa noţiuni ca drepturile omului…?